58
None

Artroscopia – metodă terapeutică eficientă pentru afecţiunile umărului

Principalele afecţiuni ale umărului

Instabilitatea cronică a umărului

Defineşte o afecţiune secundară unui traumatism ce nu a beneficiat de tratament conservator adecvat la timpul respectiv sau urmează unor episoade de luxatie scapulohumerală, ceea ce conduce la pierderea contactului normal, fiziologic al suprafeţelor articulare cu luxaţia umărului la ridicarea braţului peste un anumit nivel sau la anumite mişcări considerate normale. Se poate începe cu un program de kinetoterapie de recuperare medicală. Defectele structurilor periarticulare se refac însă doar prin sutură artroscopică sau retensionare cu sistem de ancore.

Capsulita adezivă sau umărul îngheţat

Reprezintă o afecţiune care produce limitarea mişcării în articulaţia umărului prin contracţia şi cicatrizarea postraumatică a capsulei articulare. Iniţial, se încearcă obţinerea ameliorării durerii şi creşterea mobilităţii articulare printr-un program adecvat de fiziokinetoterapie şi medicaţie antiinflamatorie. Procedura chirurgicală are ca scop întinderea capsulei articulare contractate. Cele mai comune metode sunt manipularea sub anestezie şi artroscopia de umăr şi pot fi folosite împreună pentru a obţine rezultate maxime. După intervenţie, kinetoterapia este deosebit de utilă pentru redobândirea gradelor utile de mobilitate, timpul de recuperare variind între 6 săptămâni şi 3 luni.

Impingement subacromial

Este una dintre cele mai frecente cauze de sindrom dureros al umărului la adult, ce apare în urma presiunii exercitate de acromionul omoplatului asupra coafei rotatorii, atunci când braţul este ridicat. Coafa rotatorie grupează tendoanele muşchilor supraspinos, infraspinos şi rotund mic, ce acoperă capul humerusului şi participă împreună la ridicarea şi rotaţia braţului din articulaţia umărului.

Atitudinea terapeutică iniţială constă în repaus şi medicaşie antiinflamatoare, program de fizioterapie şi eventual kinetoterapie-exerciţii izometrice. Dacă simptomatologia persistă, se poate recomanda tratamentul chirurgical, ce constă în decompresia subacromială, cu scopul de a lărgi spaţiul dintre acromion şi tendoanele coafei rotatorilor. Se îndepărtează osteofitele subacromiale care lezează tendoanele coafei rotatorii şi bursa. În unele cazuri este necesară îndepărtarea unei porţiuni din acromion pentru a lărgi şi mai mult spaţiul, procedeu numit acromioplastie.Dacă acestor leziuni li se asociază şi artroza articulaţiei acromioclaviculare, în timpul operaţiei pentru impingement se excizează şi o mică porţiune din claviculă, procedură numită artroplastie de rezecţie a unei  porţiuni de sub 1 cm din capul claviculei, păstrând ligamentele de susţinere intacte. Când zona se vindecă, articulaţia este înlocuită cu ţesut fibros. Procedura poate fi executată în două moduri, fie pe cale artroscopică, procedură minim invazivă, fie prin procedura clasică, cu o incizie de aproximativ 8-10 cm, prin care se îndepărtează ţesutul osos excesiv (osteofite şi o mică porţiune din acromion).

Pentru uşurinţa înţelegerii evoluţiei procesului şi a coroborării sale cu simptomatologia prezentată de pacient, clasificarea leziunilor prin impingement subacromial s-a facut în 3 stadii.

Stadiul I

este reprezentat de edem şi  inflamaţie, procese datorate faptului că există o îngustare a spaţiului în regiunea subacromială la locul de trecere al tendoanelor coafei rotatorilor, la care se adaugă iritaţia bursei subacromiale cu creşterea procesului de frecare în spaţiul subacromial. Acest stadiu apare de obicei la tinerii sportivi, când modificările sunt complet reversibile şi răspund bine la repaus, fizioterapie şi medicatie antiinflamatoare, neexistând modificări radiologice la nivelul osului sau ţesuturilor moi din jurul articulaţiei umărului.

Stadiul II

este reprezentat de fibroză şi tendinită, modificări care devin cronice şi sunt secundare episoadelor repetate de impingement şi apare la persoanele active, de până la 40 ani. Bursa iritată devine mai groasă şi fibroasă, cu scăderea complianţei la frecarea tendoanelor, se asociază iritaţie, fibroză şi posibilă disociere a fibrelor în coafa rotatorie, la nivel superficial, leziuni incomplet reversibile. Nici în acest stadiu nu există modificări radiologice evidente, în majoritatea cazurilor, deşi uneori pot apărea scleroza, formarea de mici excrescente  la nivelul marii tuberozităţi humerale. Repausul şi tratamentul conservator nu mai sunt însă eficiente în acest stadiu. Studii recente arată că îndepărtarea bursei şi acromioplastia artroscopică pot fi utile.

Stadiul III,

care apare frecvent după 40 ani, se mai pot constata osteofite anterioare, la nivelul ligamentului coracoacromial, pe suprafaţa inferioară a articulaţiei acromioclaviculare, cât şi pe suprafaţa inferioară a acromionului anterior, excrescenţe la nivelul marii tuberozităţi humerale şi rupturi parţiale sau totale, pe toată grosimea tendoanelor coafei rotatorilor, extinzându-se în articulaţia glenohumerală. Tratamentul chirurgical este de obicei necesar şi include decompresia  prin acromioplastie anterioară cu repararea coafei rotatorilor, dacă este cazul.

De subliniat faptul că, indiferent de tipul leziunilor, de vârsta pacientului sau de stadiul evolutiv, înainte sau după intervenţie, fiziokinetoterapia reprezintă elementul de bază al terapiei afecţiunilor degenerative sau posttraumatice ale umărului.

Comentarii


Pentru a putea preveni atacurile de securitate de tip spam, avem nevoie să stocăm datele pe care le-ați introdus și ip-ul dumneavoastră în baza de date. Aceste date nu vor fi folosite în alte scopuri decat prevenirea atacurilor. Sunteți de acord să stocăm aceste date ?
Notă : Comentariile pot fi adăugate doar în cazul în care v-ați dat acordul pentru stocarea datelor

Introduceti textul din imagine
captcha