Într-una din zile, aproape de sfârşitul programului de lucru, îmi intră în cabinet o bunică extrem de revoltată, însoţită de o adolescentă încruntată şi sfidătoare. Cu toată atitudinea ei care nu îmi transmitea, nonverbal decât: „ce mai vrei şi tu de la mine?” încerc să stabilesc un dialog, întrebând: „ce s-a întâmplat, de ce aţi fost trimise la psihiatrie?”. Bunica începe să-mi relateze, într-un mod destul de agresiv, o poveste tristă. „A încercat să se omoare; nu era suficient că îmi face destule probleme, că nu ascultă, că nu face nimic toată ziua decât stă închisă în camera ei şi se uită pe pereţi, că nu mănâncă decât dacă îi pun masa şi o oblig să ia câteva linguri, că se plânge mereu că o doare câte ceva, că nu mai învaţă aproape deloc şi cred că va rămâne corigentă, că a început să mintă şi să piardă bani, uneori chiar să fure din casă sume mici, că nu poţi să-i zici nimic deoarece sare ca arsă şi se răsteşte la noi să o lăsăm în pace. Şi toate astea durează de aproape un an, nu mai suport; iar acum şi prostia asta, să-mi ia toate pastilele mele de inimă”. Ana se uita când la mine când la bunica, cu ochii plini de lacrimi şi de ură şi parcă aştepta şi din partea mea o serie de reproşuri. Am simţit că m-am lămurit, că ar fi timpul să-i întrerup tirul bunicii, care anticipam că ar mai putea dura cel puţin un sfert de oră şi tot nu s-ar fi terminat. Am rugat-o să iasă din cabinet să pot auzi şi varianta fetei.”
„Ce ştie ea?”, spuse Ana, „doar să-mi reproşeze tot timpul tot felul de lucruri, cât este ziua de mare să mă cicălească, de dimineaţă până seara să tragă la măsea câte o duşcă de rachiu, până se clatină pe picioare şi apoi să mă acuze pe mine de tot ce i se întâmplă. Pe mama nu am cunoscut-o deoarece a plecat în lume după ce m-am născut eu; nu o acuz şi nici nu mă mir că a ales această cale. Tata este plecat mai tot timpul la muncă iar când vine seara acasă îl înnebuneşte şi pe el cu tot felul de acuzaţii la adresa mea până îl determină să mă certe. Nu este adevărat că am furat bani din casă, bunica îi ascunde de multe ori şi uită unde i-a pus, apoi când îi găseşte nu mai recunoaşte”. Încerc să schimb subiectul şi întreb: „dacă ar fi să ţi se îndeplinească trei dorinţe, care ar fi acelea?”. Răspunsul vine prompt, mă lasă fără replică şi mă face să regret întrebarea: „vreau să mor eu, să moară tata şi apoi să moară bunică”. Îmi dau seama imediat că tentativa de sinucidere fusese un gest hotărât şi nu „istericale adolescentine pentru impresionarea anturajului”, că suferinţa fetei este mare, că nu mai are resurse să găsească altă soluţie. Realizez că suferă de depresie severă şi o rog să-mi spună ce are pe suflet. Povestea care a urmat m-a lăsat din nou fără cuvinte şi chiar nu am crezut-o în totalitate (aveam să regret mai târziu neîncrederea), iar ea probabil simţind că nu o cred, nu mi-a spus ce era mai important. Am convins-o să urmeze tratament, am convins familia să o lase să stea la internat, pentru a o scoate din mediul familial toxic, a venit la consiliere după programul stabilit şi după un an totul părea să fie în regulă.
După încă un an, sunt rugată de o asistentă socială să văd o adolescentă dintr-un centru de plasament. La data stabilită intră in cabinet Ana care de data aceasta nu mai avea ochii plini de lacrimi ci o privire matură, resemnată şi neobişnuit de tristă. „Nu v-am spus atunci tot adevărul, şi asta m-a costat încă doi ani de suferinţă. M-am temut de consecinţe, nu ştiam ce se va întâmpla cu noi, mi-a fost ruşine şi am crezut că tot eu voi fi găsită vinovată. Nu v-am spus că tata mă viola de la 14 ani (tatăl natural!), că mama a plecat de acasă deoarece el trăia cu bunica (mama mamei), că bunica era cumplit de geloasă pe mine şi-mi reproşa că sunt o depravată, că dacă se va afla în sat o să ne facem de ruşine etc. Chiar dacă am plecat la internat, tot trebuia să merg acasă la sfârşit de săptămână şi în vacanţe. Totuşi într-o zi, când am venit din vacanţă, după ce bunica mă bătuse şi mă jignise mai mult decât puteam suporta, m-am hotărât şi am mers la Protecţia Copilului să cer ajutor, fără să-mi mai pese ce se va întâmpla. Acum tata este arestat şi decăzut din drepturi, iar bunica este singură „în gura lumii” de care i-a fost atât de teamă. Ar trebui să mă simt uşurată, dar nu pot. Sunt fără familie, fără rădăcini, şi cu sufletul plin de amărăciune. Totuşi am hotărât să merg mai departe şi să îmi accept destinul; poate, cândva îmi voi găsi liniştea.”
Notă: *Trebuie să fim foarte atenţi la comportamentul taţilor faţă de fete, mai ales când este tată vitreg, la felul cum le priveşte, la gesturi şi eventuale atingeri; nu este necesar să devenim paranoici şi să suspectăm pe toată lumea dar, puţin mai multă atenţie nu strică.
*Ana prezenta toate semnele unei depresii severe, dar familia ei era mult prea preocupată de alte probleme decât să observe realitatea; era mult mai simplu să o acuze decât să o ajute- oricum trebuia să existe un vinovat.
*Nu luaţi în seamă „gura lumii” deoarece, orice aţi face, lumea tot va cleveti şi oricum nu putem niciodată fi pe placul tuturor. Important este să ne fie bine, să fim împăcaţi cu noi înşine şi să ne străduim să fim fericiţi.
guest
Aceasta excroaca care se crede medic psihiatru a fost scoasa cu politia din spitalul judetean Tg-Jiu din lipsa de profesionalism. Acum si-a inchiriat un spatiu si practica ritualuri gen \'\'Mudava\'\' sau \'\'Bivolaru\'\' si face experiente pe bietii copii bolnavi de autism sau handicap mental pe care-i stoarce de bani fara a le da vreo speranta. Colegiul medicilor ar trebui sa se sesizeze si sa-i verifice anii de studii si diploma daca este reala. Aceasta persoana este foarte periculoasa pentru sanatatea copiilor deoarece face experiente cu tot felul de medicamente cu regim special. In copilarie probabil a dus lipsa de afectiune parinteasca iar acum are o mare frustrare si uraste copiii. \r\nCei care lucreaza in subordinea sa o mai numesc si \'\'Hitler\'\'. Rog control de la Colegiul medicilor si ANAF.
Aug. 16, 2016, 7:43 p.m.