Agenţii antimicrobieni cationici se folosesc pentru uz general în mediul clinic de mai bine de jumătate de secol. Recent, utilizarea de antiseptice şi dezinfectante a fost pusă în discuţie, din cauza faptului că expunerea cronică la astfel de agenţi ar putea duce la selectarea unor tulpini mai puţin sensibile la aceşti agenţi şi la antibiotice ca a treia opţiune terapeutică.
În ultimii ani s-a pus sub semnul întrebării potenţialul reziduurilor antiseptice, care se acumulează în mediile de uz intens, cum ar fi clinici şi spitale, pentru a selecta bacteriile a căror sensibilitate este alterată, nu numai la antiseptice, ci şi la agenţi terţi, cum ar fi antibioticele.
Utilitatea agenţilor antibacterieni cationici pentru a combate infecţia încrucişată este de necontestat, fiind contribuţia generală a antisepsiei la reducerea infecţiilor din spitale. De fapt, reducerea utilizării antibioticelor determinată de aceste politici poate avea un impact pozitiv asupra dezvoltării rezistenţei la antibiotice.
Agenţii antimicrobieni cationici au fost folosiţi intens în antisepsie timp de peste jumătate de secol fără reducerea eficienţei lor. Aceştia continuă să fie stâlpul antisepsiei de rutină. Aceste molecule încărcate pozitiv aderă foarte bine la pereţii şi la membranele celulare ale bacteriilor datorită sarcinii opuse, negative.
Problemele asociate cu dezvoltarea şi răspândirea rezistenţei la antibiotice sunt din ce în ce mai grave, iar la nivel clinic aceste aspecte sunt considerate o importantă ameninţare în tratamentele infecţiilor din spitale. Această rezistenţă a fost asociată în general cu folosirea excesivă şi abuzivă a agenţilor terapeutici şi cu asimilarea şi fuziunea elementelor genetice codificate în plasmide. Este amplu acceptat că principala cauză a acestei probleme a fost şi continuă să fie prescrierea inadecvată şi generalizată de antibiotice în medicina clinică.
Preocupările asupra rezistenţei bacteriene a condus la creşterea nivelului de educaţie a publicului şi a profesioniştilor din domeniul medical în legătură cu folosirea corectă a antibioticelor. În plus, s-au adoptat măsuri urgente de control a infecţiilor cu scopul de a reduce transmiterea infecţiilor.
Aceste măsuri recunosc contribuţia extraordinară a antisepticii din ultimul secol, orientată către starea avansată actuală a sănătăţii publice. Într-adevăr, dacă se poate obţine o reducere a infecţiilor care au nevoie de tratament cu antibiotice printr-o igienă eficientă, inclusiv prin folosirea produselor antiseptice, atunci se va întârzia creşterea incidenţei la rezistenţa la antibiotice.
În consecinţă, este important să se asigure că folosirea produselor antiseptice să nu fie descurajată în situaţii în care antisepticele fac parte din bunele practici de igienă şi duc la reducerea tangibilă a transmiterii infecţiei. În ceea ce priveşte tratamentul plăgilor postoperatorii, în vreme ce factori multipli legaţi de natura intervenţiei chirurgicale pot avea influenţă asupra riscului de infecţie a plăgii, incidenţa lor pentru proceduri de curăţare este mică.
Flora normală a pielii este o sursă importantă de infecţii grave postoperatorii cu participarea organismelor pielii, (cum ar fi Staphylococcus aureus şi Staphylococcus epidermidis, care se numără printre cele mai cunoscute). În plus, bacteriile (corineforme) rezistente la antibiotice au fost izolate de pe piele la pacienţi spitalizaţi şi la alte grupuri de control. Infecţiile sistematice cauzate de aceste bacterii sunt asociate frecvent cu folosirea concomitentă a dispozitivelor medicale permanente, cum ar fi liniile centrale venoase sau cateterele.
Aplicarea locală de agenţi microbieni cu spectru larg (cum ar fi clorhexidina şi clorura de benzalconiu), continuă să fie măsuri sigure şi eficiente în prevenire şi tratare a infecţiilor pielii şi a membranelor.
