Împreună cu glandele bulbouretrale, veziculele seminale şi ampulele deferenţiale, prostata face parte din glandele sexuale accesorii, secreţia lor constituind o parte importantă a ejaculatului. Plasma seminală produsă de aceste glande conţine, într-o concentraţie semnificativă, o serie de substanţe biologic active, cum ar fi: prostaglandine, acid citric, zinc, proteine, fructoză, spermine, imunoglobuline, esteraze, proteaze, fosfataze, etc.
Prostata este formată din acini glandulari şi ducte colectoare cu o dispoziţie asemănătoare ramurilor unui pom. La naştere, majoritatea acinilor glandulari sunt tapetaţi cu epiteliu scuamos şi metaplastic cu activitate secretorie. Stimularea dezvoltării postnatale se găseşte sub controlul steroizilor materni (estrogeni).
Hiperplazia benignă a prostatei (HBP) sau adenomul de prostată reprezintă creşterea benigna (noncanceroasă) a volumului prostatei .
Creşterea în volum a prostatei, odată cu vârsta, poate fi datorată creşterii proliferării celulare combinate cu o scădere a ratei de distrugere a celulelor prostatice.
Deoarece prostata se dezvoltă în jurul uretrei, majoritatea pacienţilor care au o suferinţă prostatică (benignă sau malignă) acuză o simptomatologie urinară de tip obstructiv şi/sau iritativ, care poate fi relativ uşor evidenţiată atunci când este prezentă.
Adenomul de prostată este una dintre cele mai comune patologii ale bărbaţilor trecuţi de 50 ani, care poate duce la apariţia unei simptomatologii a tractului urinar inferior (urinare deasă în timpul zilei, urinare pe timpul nopţii, jet urinar slab, urinare dificilă, senzaţia de golire incompletă , urinare cu picătura). Înaintarea în vârstă şi androgenii testiculari joacă un rol central în apariţia acestei afecţiuni.
Explorările de bază în stabilirea diagnosticul HBP sunt:
• tuşeul rectal
• ecografia transabdominală a prostatei
• dozarea P.S.A.-ului seric
PSA-ul, cel mai valoros marker din biologia umană, este o proteină produsă aproape exclusiv în celulele epiteliale ale prostatei.
Valorile crescute ale PSA semnifică modificări în prostată cauzate de:
• HBP (adenom al prostatei)
• cancer de prostată
• prostatită
PSA-ul creşte, în mod obişnuit, progresiv, existând valori specifice fiecărei decade de vârstă.
Netratat, adenomul de prostată poate duce la o serie de complicaţii, după cum urmează:
Retenţia Acută Urinară (RAU) este una dintre cele mai comune complicaţii şi, de regulă, necesită spitalizarea. În HBP, RAU este considerată indicaţie pentru chirurgie prostatică.
Alte posibile complicaţii sunt: litiaza vezicală, ITU (infecţii de tract urinar inferior), diverticuloza vezicală (afectarea vezicii urinare), uropatia obstructivă (urmată de hidronefroză), insuficienţa renală cronică, hematuria etc.
În prezent, 65% dintre adenoamele de prostată sunt tratate medicamentos, indicaţia chirurgicală fiind stabilită doar în cazurile complicate .
Cancerul de prostată (CP) reprezintă o cauză importantă de morbiditate şi mortalitate în întreaga lume.
Cancerul de prostată este un proces neoplazic (malign) eterogen, cu evoluţie relativ lentă, fiind necesari aproximativ 25 de ani pentru a evolua de la o leziune focală la o formă malignă agresivă.
În anul 2004, incidenţa CP a ajuns la valoarea de 21,01‰, ceea ce plasează ţara noastră printre ţările cu o valoare medie a incidenţei CP, luând în considerare ţările central şi est-europene. În 2006, incidenţa CP a atins o valoare de 22,82 ‰ şi creşterea se înregistrează în continuare.
În anul 2008, incidenţa CP în România a fost de 30,67/100.000 locuitori, cea mai mare creştere fiind înregistrată la grupa de vârstă 45-64 ani.
În cadrul Clinicii de Urologie a Spitalului Clinic „Prof. Dr. Th. Burghele“ incidenţa CP, comparativ cu alte localizări neoplazice urinare, îl plasează pe locul al doilea după cancerul vezicii urinare şi înaintea tumorilor renale maligne.
În cadrul celor mai frecvente afecţiuni maligne ale sexului masculin CP ocupă în România locul al treilea după cancerul pulmonar (5937 cazuri/an) şi cancerul gastric (2170 cazuri/an) .
În majoritatea cazurilor CP poate determina o simptomatologie urinară (asemănătoare cu adenomul de prostată), ceea ce îndreaptă atenţia medicului către o suferinţă a prostatei .
În ultimele decade ale secolului trecut, o serie de noi metode de diagnosticare a CP dintre care cele mai importante sunt P.S.A.-ul seric şi ecografia transrectală cu puncţie ecoghidată multiplă s-au adăugat la cele considerate deja clasice - tuşeu rectal (TR), fosfatază acidă prostatică . Utilizarea acestora în cadrul unor protocoale de diagnostic au făcut ca numărul cazurilor de CP, diagnosticate în stadiul local avansat sau metastatic, să scadă în mod semnificativ în ultimii 30 de ani.
În conformitate cu protocolul Asociaţiei Europene de Urologie, Asociaţia Română de Urologie şi Consiliul Naţional al Prostatei recomandă ca fiecare bărbat peste 50 ani să aibă, în fiecare an, un examen clinic complet, care să cuprindă tuşeul rectal(TR) şi o dozare serică a P.S.A-ului seric total .
Pentru bărbaţii cu risc crescut de CP (istoric familial de CP înregistrat la rude de gradul I – II) această verificare ar trebui să înceapă la 40 de ani. Dacă la aceşti pacienţi valoarea P.S.A-ului seric este ≤ 1ng/ ml, determinarea poate fi făcută la 2 ani. Dacă P.S.A-ul are o valoare între 1 şi 2,5ng/ml, determinarea se va face anual, iar dacă P.S.A-ul are valori ≥ 2,5ng/ml puncţia biopsie prostatică este indicată .
În ciuda numeroaselor modalităţi de investigaţie existente actual, singura explorare care stabileşte diagnosticul de certitudine în CP rămâne examenul microscopic al ţesutului prostatic obţinut prin puncţie biopsie prostatică. Adoptarea unei atitudini terapeutice este strâns legată de rezultatul acestui examen .
Metastazele osoase apar la aproximativ 65-75% dintre pacienţii, având CP în stadiu avansat, leziunile osoase apărând tipic la nivelul coloanei lombare, coastelor şi pelvisului. Aceste leziuni determină complicaţii importante, incluzând fracturi pe os patologic, compresia coloanei vertebrale şi dureri osoase debilitante. Morbiditatea osoasă este în mod particular problematică pentru pacienţii având CP, deoarece evoluţia clinică a metastazelor osoase la aceşti pacienţi este relativ lungă; după diagnosticarea acestora, pacienţii având CP supravieţuiesc în medie între 12 şi 53 de luni, în funcţie de statusul lor hormonal la prezentare .
Este unanim acceptat faptul că CP diagnosticat în stadiul localizat, atunci când este limitat la glandă, poate beneficia de tratament curativ. În acest scop, noi metode de diagnostic au completat în ultimii ani vechiul protocol investigaţional. Ca urmare, procentajul pacienţilor cu CP diagnosticat în stadiul local avansat şi/sau metastatic, comparativ cu cei în stadiul localizat, s-a modificat.
Dacă în 1960 numai 10% din pacienţii cu CP diagnosticat erau în stadiul localizat, la începutul anilor ’80 acest procentaj ajunsese la 15%. În 1986, acelaşi studiu evidenţia că 40% din CP diagnosticate erau în stadiu localizat . Evaluările efectuate între 1992 şi 1999 au arătat că, în US, 86% din CP au fost diagnosticate în stadiul localizat sau local avansat.
Supravieţuirea la 5 ani, a pacienţilor cu CP, este diferită în funcţie de stadiul în care este diagnosticat. Dacă, pentru stadiile localizate, aceasta poate ajunge la 100%, pentru stadiile avansate supravieţuirea la 5 ani este de numai 33,5% .
