Olariu Dr.Cosmin
Cardiopatia ischemică este o tulburare a funcţiei cardiace determinată de dezechilibrul între fluxul sanguin coronarian şi necesităţile miocardice, dezechilibru produs de modificări în circulaţia coronariană şi care conduce spre ischemie miocardică.
Boala coronariană este considerată ”inamicul numarul 1” al zilelor noastre şi rămâne cea mai frecventă patologie suferită de pacienţii care se adresează cardiologului sau chirurgului cardiac. Întrebarea cu care se confruntă cel mai des un chirurg cardiac şi la care trebuie să răspundă este ”are acest pacient indicaţie de by-pass aorto-coronarian?”.
De multe ori primul contact între chirurg şi pacientul cu boala coronariană este reprezentat de o angiogramă coronariană. Cu toate că aspectul anatomiei arterelor coronare este esenţial în stabilirea oportunităţii şi modalităţii de efectuare a unei revascularizări miocardice, trebuie luate în calcul şi prezentarea clinică a pacientului precum şi rezultatele testelor neinvazive pentru a caracteriza implicaţiile fiziopatologice ale aspectului angiografic şi impactul lor asupra prognosticului.
Sistemul propus de Societatea Canadiană de Cardiologie pentru gradarea severităţii clinice a anginei pectorale este acceptat pe scară largă. Din păcate angina pectorală este un fenomen foarte subiectiv atât pentru pacient cât şi pentru medic şi poate exista o corelaţie foarte slabă între simptome şi ischemie, în special la diabetici care prezintă ischemie silenţioasă.
Electrocardiograma este obligatorie şi poate indica ischemie miocardică atunci când este anormală, dar nu demonstrează semne patognomonice la jumătate din pacienţii cu angina stabilă de efort. Electrocardiograma de stress este un test simplu şi ieftin, deci util ca metodă de screening, şi aduce informaţii suplimentare despre severitatea bolii şi prognosticul acesteia.
Din nefericire la mulţi pacienţi nu se poate obţine frecvenţa cardiacă dorită datorită beta-blocării sau tolerana fizică le este limitată datorită comorbidităţilor, aceasta îngrădind utilizarea testului la aceşti pacienţi care sunt de multe ori cu risc crescut. Scintigrafia de perfuzie miocardică cu thalium-201 sau techneţiu-99m poate fi utilă la pacienţii cu electrocardiograma de repaus anormală. Demonstrarea unui defect reversibil de perfuzie comparând imaginile obţinute după injectarea trasorului la stress maxim cu imaginile de repaus este un indicator de ischemie, deci de viabilitate, în timp ce un defect ireversibil indică o cicatrice non-viabilă.
Ecocardiografia de repaus are un loc bine stabilit în algoritmul de evaluare a structurii şi funcţiei cardiace, iar ecocardiografia de stress câştigă tot mai mult teren în aprecierea viabilităţii miocardice. Creşterea iniţială a contractilităţii la administrarea de dobutamină urmată de scădere este diagnostică pentru ischemie miocardică (şi deci viabilitate).
Odată stabilită necesitatea realizării unei proceduri de revascularizare miocardică se cere elaborarea strategiei de realizare a acesteia şi deci răspunsul la întrebarea: angioplastie percutanată (PTCA) cu sau fără implantare de stent sau by-pass aorto-coronarian? După studierea coronarografiei se elaborează un ”scor lezional” care califică pacientul pentru o procedură de revascularizare intervenţională sau chirurgicală.
În principiu candidaţii pentru by-pass aorto-coronarian sunt pacienţii cu: leziune de trunchi principal al coronarei stângi, boala coronariană multivasculară precum şi orice tipar lezional care nu se pretează la angioplastie percutanată(stenoze situate în bifurcaţii, leziuni lungi, calcificări severe). Tot aici se încadrează şi pacienţii care necesită oricum o intervenţie chirurgicală pe cord pentru o altă patologie.
By-passul aorto-coronarian poate fi efectuat cu cordul oprit, cu ajutorul aparatului de circulaţie extracorporeală (CEC) sau pe cord bătând, ambele procedee trebuind să respecte principiul revascularizării complete (toate vasele cu stenoză semnificativă şi cu mai mult de 1 mm diametru). Diferenţa dintre cele 2 proceduri este dată de oprirea cordului şi trecerea pe circulaţie extracorporeală care expune pacientul la anumite riscuri şi complicaţii (sindrom inflamator sistemic postCEC, risc mai mare de sângerare, complicaţiile incanulării etc), însă partizanii efectuării operaţiei în CEC susţin ca anastomoza efectuată cu cordul oprit este calitativ superioară şi că poate fi abordată orice zonă a cordului.
Cu ajutorul tehnicilor moderne de stabilizare a zonei de lucru (de tip Octopuss şi Star Fish) revascularizarea miocardică pe cord bătând nu are practic nici o contraindicaţie şi fereşte pacientul de toate complicaţiile legate de CEC, dar necesită o experienţă superioară din partea chirurgului, o tehnică minuţioasă şi o colaborare perfectă cu medicul anestezist, mortalitatea în centrele cu experienţă fiind de sub 2%.
Grefoanele utilizate cel mai frecvent sunt arterele mamare interne (stângă şi dreapta) şi vena safenă internă şi mai rar artera radială, artera gastroepiploică, vena safenă externă, utilizarea altor grefoane fiind anecdotică.
În ultimii ani se încearcă realizarea unei revascularizări, predominant dacă nu exclusiv, cu ajutorul grefoanelor arteriale prin utilizarea ambelor artere mamare interne (preferabil ”in situ”), datorită permeabilităţii superioare în timp a grefoanelor arteriale faţă de cele venoase (artera mamară internă stângă are o rată de permeabilitate de 80-90% la 10 ani iar un grefon venos safen de 40-60% la 5 ani).
În consecinţă rezultatele abordării moderne a pacientului coronarian prin realizarea revascularizării arteriale complete pe cord bătând sunt excelente cu o mortaliate şi morbiditate perioperatorie mică şi cu un pronostic pe termen lung excelent, o creştere a calităţii vieţii şi o inserţie socială rapidă şi completă.
