Stopul cardio-respirator (SCR) semnifică absenţa respiraţiei şi circulaţiei spontane. Oprirea simultană a respiraţiei şi circulaţiei este extrem de rară şi se produce atunci când organismul este distrus brusc şi masiv, ca de exemplu în accidentele foarte grave. În majoritatea cazurilor doar una dintre funcţiile vitale se opreşte prima şi secundar cealaltă.
În cazul stopului respirator primar, inima va continua să bată un interval variabil de timp. Schimbul gazos la nivel pulmonar continuă până se epuizează “rezerva” de aer din plămâni. În perioada cât inima bate, pulsul arterial este prezent. Apoi, lipsa oxigenului la nivelul muşchiului inimii va conduce la oprire cardiacă. Timpul în care survine oprirea cordului, secundară opririi respiraţiei, este variabil şi depinde de mai mulţi factori, precum rezistenţa cordului la hipoxie, cantitatea de oxigen în sânge etc. În oprirea primar respiratorie există un interval “de graţie” scurt, în care activitatea cardio-circulatorie este încă prezentă. Fără intervenţie terapeutică imediată, ce constă în ventilaţie artificială, cordul se opreşte.
Prin stopul cardiac se înţelege încetarea bruscă şi neaşteptată a circulaţiei la un pacient care nu era previzibil că ar putea să moară în acel moment. Oprirea primar cardiacă este urmată automat de oprirea respiratorie, care însă de obicei nu este precizată, deoarece este subînţeleasă.
Fiziopatologic, când cordul se opreşte, dispare imediat şi circulaţia sângelui, astfel încât ţesuturile nu mai primesc oxigen. Cum singurele rezerve de oxigen sunt cele care se găsesc în sângele arterial ce irigă acel ţesut, hipoxia tisulară apare rapid şi se manifestă mai întâi la nivel cerebral. Starea de conştienţă este pierdută brusc. Se instalează apneea, adică după câteva respiraţii agonice victima nu va mai respira, ca rezultat a lipsei de oxigen a centrului respirator. Deci, oprirea primar cardiacă înseamnă de fapt întotdeauna oprirea cardio-respiratorie de la început, pentru că în acest caz nu există un “interval de graţie”, cu păstrarea respiraţiei.
Stopul cardiac şi respirator se intercondiţionează: stopul cardiac induce stopul respirator în 20-30 sec., iar stopul respirator pe cel cardiac într-un interval de 3-10 min.
Cum putem recunoaşte stopul cardiac?
• Victima sau pacientul este inconştient (pierderea cunoştinţei apare în 10-15 secunde de la stop)
• Lipsa respiraţiei sau respiraţii agonice
• Pielea este palida, iar apoi devine cenuşie (cianoză)
• Absenţa pulsului la carotidă (nu îl căutam mai mult de 10 secunde)
• Pupilele dilatate (se numeşte midriază fixă, dar nu este un întotdeauna un semn sigur).
• Nu este recomandat să ascultăm cordul sau să măsurăm tensiunea arterială, deoarece se pierde timp preţios.
Resuscitarea cardiopulmonară (RCP)
Resuscitarea cardiopulmonară reprezintă manevrele medicale ce trebuie efectuate atunci când avem în faţă un pacient cu un stop cardiac şi/sau respirator.
Victimele unui stop cardio-respirator au nevoie de manevre de resuscitare în cel mai scurt timp posibil. Resuscitarea asigură o circulaţie sanguină cu un debit cardiac mic, dar esenţial către inimă şi creier. Aceasta creşte probabilitatea reluării ritmului cardiac normal. Compresiile toracice pot salva viaţa victimei, dacă nu poate fi aplicat un şoc electric (defibrilare) în primele 5 minute după stop.
RCP este formată din trei mari grupe de manevre terapeutice:
1. Suportul vital bazal (SVB) format din totalitatea măsurilor care pot realiza o minimă presiune de perfuzie şi oxigenare cerebrală (dezobstrucţia căilor respiratorii, respiraţia artificială, masaj cardiac extern).
2. Suportul vital avansat (SVA) care conţine în plus faţă de SVB tratamentul electric de defibrilare şi administrarea de medicamente, pentru reluarea activităţii spontane a cordului.
3. Măsurile post-resuscitare, care conţin măsuri de reanimare şi terapie intensivă post-resuscitare, menite să recupereze activitatea creierului, să menţina funcţiile vitale şi totodată să reducă efectele lipsei de oxigen la nivelul celulelor.
În anul 2005 European Resuscitation Council Guidelines aduce un concept nou, “Lanţul Supravieţuirii”, care prezintă totalitatea manoperelor de resuscitare şi cuprinde 4 verigi:
1. Recunoaşterea cât mai rapidă a stopului cardiac sau identificarea pacienţilor cu risc de a prezenta stop cardiac şi activarea cât mai rapidă a serviciilor de urgenţă (112).
2. Începerea cât mai rapidă a măsurilor de resuscitare cardio-respiratorii.
3. Efectuarea precoce a defibrilării.
4. Iniţierea cât mai rapidă a suportului avansat de resuscitare.
Resuscitarea are şanse de reuşită când:
• Alimentarea creierului cu oxigen reîncepe în primele 4 minute;
• Inima reîncepe să bată în primele 8-10 minute;
• Stopul se produce într-o zonă uşor accesibilă, aşa încât salvatorii pot ajunge uşor la victimă;
• Sunt mai multe persoane care pot acţiona ca salvatori;
• Cauza stopului cardiac nu e una foarte gravă (în asistolia sau disociaţia electromecanică, supravieţuirea este de doar 10-15%).
Masajul cardiac extern (MCE)
Acesta determină apariţia unui flux sanguin prin creşterea presiunii în cutia toracică şi prin compresia directă a cordului. MCE generează un flux sangvin mic dar vital pentru cord şi creier, până la sosirea echipei de salvare.
Cum se face MCE corect?
1. Mâinile salvatorului trebuie să fie aşezate în centrul toracelui.
2. Frecvenţa compresiilor trebuie să fie 100/min.
3. Toracele trebuie comprimat 4-5cm.
4. După fiecare compresie, toracele trebuie lăsat să revină în poziţia iniţială.
5. Durata compresiei toracelui trebuie să fie egală cu cea a decompresiei.
6. Întreruperile trebuie să fie cât mai puţine.
7. Nu trebuie să căutam puls palpabil la carotidă sau femurală, deoarece acesta nu înseamnă întotdeauna flux arterial eficient.
Ventilaţia
În timpul RCP scopul ventilaţiei este de a menţine oxigenare adecvată a sângelui. Respiraţia se face ,,gură la gură”: verificăm că gura şi gâtul nu sunt blocate de obiecte străine, împingem înainte şi în sus bărbia victimei (hiperextensia capului), prindem nările victimei cu degetele şi insuflăm aer pe gură.
Cum facem respiraţia gura-la-gura corect?
1. Respiraţiile durează peste o secundă şi cu volum suficient pentru a observa ridicarea toracelui, dar se evită respiraţiile prea puternice.
2. Respiraţia gură la nas este o alternativă eficientă în cazul în care cea gură la gură nu este posibilă.
Suportul vital de bază la adult
1. Verifică siguranţa mediului/locului.
2. Verifică dacă victima răspunde:
• scuturare umeri;
• “sunteţi bine / totul e în regulă?”
3. a) Dacă pacientul răspunde:
• se lasă pacientul în poziţia găsită;
• se reevaluează starea pacientului periodic.
b) Dacă pacientul nu răspunde:
• strigă după ajutor;
• poziţionare în decubit dorsal şi se eliberează căile aeriene (o mână se poziţionează pe fruntea pacientului şi se pune capul în hiperextensie, în timp ce cu cealaltă mână se ridică mandibula).
4. Verifică dacă pacientul respiră:
• priveşte (se urmăresc mişcările toracelui);
• ascultă (se ascultă cu urechea poziţionată în dreptul gurii pacientului);
• simte.
În primele minute după un stop cardiac, victima poate să respire foarte superficial sau foarte neregulat. Nu trebuie confundat acest mod de respiraţie cu cel normal, de aceea pacientul nu trebuie evaluat mai mult de 10 secunde, iar dacă există dubii asupra modului în care respiră, trebuie luată o atitudine conformă cu cea din cazul în care pacientul nu respiră.
a) Dacă respiră normal:
• se aşează în poziţia de siguranţă;
• apel pentru ambulanţă (112);
• evaluare continuă.
5. b) Dacă nu respiră normal:
• trimite după sau cheamă ambulanţa;
• masaj cardiac extern;
• se poziţionează mainile în centrul toracelui victimei;
• se comprimă sternul aproximativ 4-5 cm;
• frecvenţa compresiilor: 100/min.
6. a) Se combină compresiile toracice cu ventilaţia artificială
• după 30 de compresii toracice se eliberează căile respiratorii şi se pensează nasul;
• se execută 2 respiraţii successive;
• se continuă cu alternanţa compresii / respiraţii 30 / 2;
• se intrerupe resuscitarea numai daca pacientul respira normal.
b) Numai masajul cardiac extern, fără ventilaţie artificială (gură la gură sau gură la nas)
• este considerat acceptabil, dacă salvatorul nu e capabil sau nu doreşte să execute respiraţia gură la gură; studiile arată că MCE fără ventilaţie artificială este net superior lipsei de resuscitare, unele sugerând chiar că procentul de supravieţuire este comparabil cu cel din resuscitarea utilizand şi ventilaţia artificială. Frecvenţa compresiilor trebuie să fie de 100/min Se întrerup compresiile numai dacă pacientul începe să respire normal.
7. Se continuă resuscitarea:
• până când soşeste personalul calificat;
• victima începe să respire normal;
• salvatorul este epuizat.
Oprirea resuscitării
Decizia de a opri resuscitarea se va lua atunci când:
• Victima prezintă semne de revenire a funcţiilor vitale şi a cunoştinţei.
• Diagnosticul de stop cardiac se face cu întârziere prea mare.
• Semnele vitale nu apar după aproximativ 30-60 de minute de resuscitare.
• Se observă evidente semne cerebrale care să afecteze ireversibil calitatea vieţii pacientului.
• Este depăşită limita de rezistenţă fizică a reanimatorului. Sursa: Spitalul Judeţean de Urgenţă Timişoara / Clinica Chirurgie vasculară
