Aproape oricine are cunoştinţe de sexualitate obţinute în mod direct sau indirect. Aceste cunoştinţe sunt bazate pe experienţa personală, pe convenienţele sociomorale şi, nu în ultimul rând, pe mituri. Multe dintre aceste cunoştinţe sunt probabil false. Astfel, până nu demult, masturbarea era considerată complet nesănătoasă. De asemenea, sexul înainte de căsătorie putea conduce la perversiuni în timpul căsătoriei. Băieţii heterosexuali erau transformaţi cu privirea de homosexuali prin toaletele publice etc.
Cei care s-au implicat în cercetarea comportamentului sexual uman s-au străduit, de-a lungul timpului, să verifice toate aceste ipoteze. Munca lor însă a fost şi este îngreunată de:
- subordonarea comportamentului sexual uman regulilor sociale şi religioase; această implicare a generat multe mituri;
- experimentele care s-au aplicat pe modelul animal nu se pot reproduce pe oameni în totalitate; de aceea, informaţiile se obţin foarte mult din raportarea directă a celor studiaţi şi din studiile pe animale;
- cercetătorii, făcând parte din societate, împărtăşesc şi ei aceleaşi idealuri, credinţe, valori şi prejudecăţi care le influenţează în mod direct sau indirect interpretarea datelor, astfel că anumite mituri nici măcar nu au fost abordate;
- unele societăţi nici măcar nu sunt interesate de această problemă şi nu alocă fonduri pentru acest gen de cercetare.
Din aceste motive, cunoştinţele prezente în domeniul comportamentului sexual sunt obţinute mai mult din studiile asupra bolilor cu transmitere sexuală sau din cele care vizează controlul naşterilor.
Punctul de vedere al religiei iudeo-creştine îi atribuie comportamentului sexual uman o singură cauzalitate: procrearea. Sfântul Augustin, unul dintre părinţii bisericii catolice, susţine că fiinţa umană, înainte de-a se angaja în viaţa sexuală, fără a-l ofensa pe Dumnezeu, trebuie să îndeplinească două condiţii: să se unească în vederea procreării şi să fie legaţi între ei şi cu Dumnezeu prin iubire. Această abordare o regăsim şi în gândirea darwinistă a evoluţiei, care atribuie un unic scop comportamentului sexual: reproducerea în vederea perpetuării speciei. Astfel, procrearea devine punctul comun între gândirea religioasă şi cea biologică. Deşi ipotezele religioase ale sexualităţii nu au avut un impact imediat asupra ipotezelor ştiinţifice ale sexului, totuşi ele au influenţat sau chiar au determinat normele sociale ale comportamentului sexual uman.
Această perspectivă însă generează intoleranţă faţă de comportamente sexuale care nu au drept scop procrearea. Ele devin păcătoase, nenaturale, asociale sau chiar criminale. Activităţi precum masturbarea, felaţia, cunilingus, sexul anal, sexul oral sau sexul între persoane de acelaşi sex devin ţinta persecuţiilor, represiunii sau discriminării.
Ce se poate face pentru a se îndrepta această abordare?
În primul rând, nu trebuie explicate credinţele religioase pe baze ştiinţifice. Dacă unele grupuri religioase acceptă sexul numai în vederea procreării, este alegerea lor, dar nu trebuie să se extindă sau să-i oblige şi pe alţii să le adopte.
În al doilea rând, afirmaţia biologilor că sexul înseamnă reproducere, fiind o noţiune metafizică, poate fi criticată ca oricare idee filozofică.
În al treilea rând, supoziţia că sexul intravaginal este cel mai satisfăcător nu are suport ştiinţific, pentru simplul fapt că nu există un instrument obiectiv de măsurare a intensităţii satisfacţiei. Există studii, în schimb, bazate pe scale autoevaluatorii, care au pus în evidenţă faptul că femeile sunt mai satisfăcute de cunilingus decât de intromisiune, orgasmul prin masturbare e mai intens decât cel cu o frecvenţă aleatorie din intromisiune. Bărbaţii sunt mai degrabă satisfăcuţi de felaţie. Deşi datele obţinute în urma aplicării de chestionare nu sunt cele mai pertinente, totuşi se ridică problema comportamentului sexual care nu are drept scop reproducerea ci, recompensa şi întărirea.
În această direcţie s-a remarcat Franck Beach, fondatorul neuroendocrinologiei, un gigant al studierii comportamentului sexual, care a scris următorul pasaj: „Atâta vreme cât niciun animal nu se împerechează pentru reproducere, dar trebuie să se împerecheze în serviciul supravieţuirii speciei, ne aflăm în faţa problemei de a identifica sursa de recompensă şi întărire pozitivă care impulsionează indivizii să se împreuneze. Această problemă a indus frică atunci când s-a abordat activitatea sexuală”. El a privit sexul ca pe o activitate recompensatorie. A fost primul care a realizat că motivaţia sexuală nu este activată de procese interne, ci de stimuli externi. Ei declanşează anumite procese la nivelul sistemului nervos central, care, mai devreme sau mai târziu, se vor transpune în comportamente. Nu toţi stimulii provoacă un răspuns al organismului, ci numai cei excitatori, adică aceea care induc şi o activare viscerală prin intermediul sistemului nervos vegetativ. Ca urmare, motivaţia sexuală devine dependentă de stimularea externă.
De aceea, abstinenţa nu deteriorează sănătatea sau produce moartea. Sexul este un lux, nu o necesitate. De aceea mitul care susţine că abstinenţa creşte motivaţia sexuală nu este fondat.
Un alt mit popular este că o sănătate bună necesită o anumită frecvenţă a activităţii sexuale, care până în prezent nu are o bază ştiinţifică.
CONCLUZII
- Motivaţia sexuală nu este rezultatul deprivării; ea se construieşte pe stimularea sexuală ori pe reprezentarea stimulării sexuale sau a actului propriu-zis.
- Omul este unic în regnul animal prin capacitatea sa de a reproduce mintal stimulii sexuali sau activitatea sexuală în absenţa unor stimuli adecvaţi din jurul său.
- Omul, spre deosebire de alte mamifere, poate obţine satisfacţie sexuală printr-o varietate de comportamente pe lângă cea copulatorie.
- Motivaţia de a mânca şi a bea are o componentă endogenă, cauzată de deprivare; Absenţa hranei şi a băuturii ameninţă supravieţuirea individului. Mâncarea şi băutura sunt necesare.
Dori Sten
Sa facem o distinctie: comportamentul sexual poate fi obiectul de studiu al psihologiei si psihopatologiei iar instinctul sexual ( de reproducere) si arcul reflex subjacent, poate fi obiectul de studiu al neurologiei, dupa opinia mea. Si voi explica de ce: comportamentul sexual , ca orice forma de comportament , se dobandeste prin invatare in contextul cultural al fiecarui individ. Instinctul il ai din constructia proprie si acesta poate fi atenuat sau exacerbat prin diverse tehnici si mijloace puse la indemana de sistemul socio-cultural in care traiesti. Educatia si formarea culturala a individului este cea care ii dirijeaza modul de punere in functiune a instinctului de acuplare sexuala. Unui copil mic daca ii dai un creion in mana va incepe sa mazgaleasca peretii si dusumelele cu el, dar daca il inveti ca trebuie sa scrie pe caiet si nu pe unde nimereste, curand va dobandi deprinderea de a scrie doar pe unde a fost indrumat. Atata timp cat avem controlul cortical si al constiintei superioare umane, putem sa ne dirijam instinctele spre ceea ce este util si placut, in limitele fiziologiei biologice. Cultura hedonista in genere, duce la dezechilibre psihologice cand este lasata sa primeze asupra rationalului . Moralitatea nu este o inventie a unor frustrati sau impotenti , (pentru cine poate depasi linia orizontala a gandirii filozofice si psihologice si accede putin spre transcendent).
Nov. 27, 2013, 10:48 p.m.Dori Sten
Si acum , spus direct: organele sexuale omenesti sunt destinate reproducerii ( apartin Aparatului de reproducere umana). Daca acuplarea sexuala ar fi lipsita de placere, demult intra in extinctie specia umana. Asadar , placerea este o necesitate pentru realizarea acuplarii sexuale biologice ( penis-vagin) in scopul perpetuarii speciei. Ca omul vrea doar placere , fara responsabilitati si fara stradania cresterii unor copii, asta-i alata poveste ! Cautand doar placerea s-a ajuns la tot felul de utilizari nebiologice ale organelor de reproducere, la acuplari fantasmagorice cu obiecte, pasari, mamifere, etc.
Nov. 27, 2013, 11 p.m.Tudor Georgescu
In DSM-5 si ICD-10 (2016), masturbarea in sine nu este considerata patologica. In ICD-10 exista "masturbare excesiva", termen care nu e definit.
Jan. 7, 2017, 2:35 a.m.