Dr. Carmen Diaconu
România are prognozată una din cele mai mari rate de creștere a obezității pediatrice din Europa, 5,6% pe an pentru deceniul următor (creșterea anuală prognozată la adulți este de 2,1%).
În aceste condiții, nu este de mirare că profesiile medicale care relaționează cu copii (medici de familie, pediatri, medici de medicină sportivă), dar și personalul din învățământ sau din mediul sportiv au observat o schimbare abruptă în profilul fizic dar și socio-comportamental al generației tinere din țara noastră.
Relatările personalului de la grădinițe sau școli, antrenorilor sau chiar ale unor părinți, menționează faptul că mulți dintre copii trebuie învățați în prima copilărie ”să alerge sau să cadă”, pentru că noul stil de viață caracteristic ultimelor decade nu le-a permis să facă aceste achiziții motorii tipice pentru orice copil normal.
Ghidul de activitate fizică al SUA susține că:
• Între 3 și 5 ani se recomandă activități fizice cât mai variate cu o medie de 3 ore pe zi, incluzând aici efortul ușor, moderat și intens,
• Între 6 și 17 ani este încurajată activitatea fizică moderată sau intensă pentru o durată de măcar 60 de minute pe zi.
Copiii mai mari de 6 ani trebuie să participe la trei tipuri de activitate fizică:
1. Aerobă – majoritatea celor 60 de minute zilnice trebuie să fie alocate efortului aerob moderat sau intens (minim 3 zile pe săptămână efort intens),
2. Activitate de tonifiere musculară – cel puțin 3 zile pe săptămână,
3. Activitate de susținere a sistemului osteo-articular – cel puțin 3 zile pe săptămână.
Comisia Europeană sprijină o rețea pentru Activitățile Fizice → activitatea fizică este plăcută și benefică atunci când:
- se desfășoară zilnic,
- durează minim 60 de minute/zi,
- este diversă și distractivă,
- are intensitate moderată,
- se desfășoară acasă, la școală, în timpul liber, în vacanță,
- se efectuează cu familia, colegi, prieteni sau individual,
- se desfășoară în sală sau în aer liber, se desfășoară sub formă de joc, joc sportiv, diverse sporturi,
- devine un obicei pentru toată viața.
Organizației Mondiale a Sănătății susține că încă din prima copilărie ar trebui să asigurăm copiilor măcar 180 de minute de activitate fizică pe zi.
Studiile populaționale recente arată că în 84% dintre cazuri aceste obiective nu sunt atinse (în 33 de țări). Acest lucru se traduce prin faptul că, în majoritatea cazurilor, copiii noștri pleacă la drum cu un handicap pe care va fi foarte greu să-l mai recupereze la vârsta adultă.
Deși majoritatea factorilor obezogeni sunt evidenți, e foarte dificil de stabilit care este ponderea fiecăruia în modificarea abruptă a profilului copiilor noștri. Este evident că modificările comportamentale au un rol major în prevalența crescută a acestei patologii a copilului. Unul din factorii de care trebuie să ținem cont în evaluare este și comportamentul parental. În ultimele decade, părinții și familia nu mai petrec atât de mult timp cu copiii și încearcă să compenseze această lipsă cu oferirea de recompense financiare, culinare sau prin acces la diverse tipuri de ”ecrane”, ceea ce agravează problema socio-comportamentală a copilului.
Practic, asigurarea unui mediu de viață sănătos este crucială pentru copil de la vârsta de sugar până la adolescență.
Situația din românia
La noi în țară, obezitatea infantilă este o problemă foarte serioasă. Din ce în ce mai mulți copii se confruntă cu kilograme în plus, fiind expuși sedentarismului și multiplilor stimuli ce țin de mediu: comportamentul în familie, școli, tabere, influența TV, a rețelelor sociale și a magazinelor, anturaj, etc. Toate acestea reprezintă așa-zisul mediu obezogen, care împreună cu factorul genetic construiește un comportament de automatism alimentar. S-a constatat că acest tipar de copii cu obezitate reacționează foarte bine la mișcare, mai ales la mișcarea practicată în grupuri (cluburi sportive), în cadru organizat, care combate eficient mâncatul emoțional, complexele copilului și problemele de relaționare, le întărește voința, autocontrolul, îi învață să-și controleze stresul și suferința. Din păcate, majoritatea tinerilor renunță la sport înaintea vârstei de 15 ani.
În ceea ce înseamnă sportul de performanță, trebuie să nu uităm că obiectivele trebuie să fie ale copilului și nu ale adultului. În caz contrar, se poate ajunge la extremă, forțând unii copii să se încadreze în biotipul constituțional al unui sport. Astfel, pot apărea dezechilibre hormonale, modificări musculo-scheletale, urmate la vârsta adultă de infertilitate și obezitate, odată cu decondiționarea de efort.
Ca medic de Medicină Sportivă, am observat tendința în creștere de a face mișcare în cadru organizat. Familiile cu copii încearcă să îi aducă la anumite sporturi, din dorința de a le scădea greutatea corporală și privind aceasta ca pe o oportunitate de a-i stimula să interacționeze cu alți copii, îndepărtându-i de ecrane. Acest aspect proiectează o umbră asupra talentului sportiv ca motivație de a intra în selecția primară în sport și asupra dorinței de a atinge un anumit nivel de performanță sportivă.
În activitatea practică medico-sportivă ne confruntăm cu diverse aspecte la selecția primară și secundară în sport, din ce în ce mai mulți copii prezentând indice de masă corporală mare și compoziție corporală necorespunzătoare. De asemenea, mulți copii sunt puși în imposibilitatea efectuării testelor de efort, sau efectuarea lor se face cu mare greutate.
Aceste teste de efort (ex. testul Ruffier) au fost alocate cu mulți ani în urmă copilului sănătos și azi ne confruntam tot mai frecvent la interpretare cu calificativul ”nesatisfăcător”.
