Marcusanu Calin
Cândva, demult, undeva în vastul imperiu Chinez, când medicina abia începea să se înfiripe ca activitate riguroasă, un tămăduitor celebru la vremea aceea, un Hipocrate al asiei răsăritene, consultând un pacient care prezenta o stare de amorţeală la nivelul feţei (probabil un spasm cerebral uşor), a estimat că îl va face bine în 7 zile, întrebat fiind de rudele bolnavului.
Medicul tocmai terminase de scris un tratat medical, apreciat ca atotcuprinzător pentru cunoaşterea medicală de atunci, lucru care îl făcuse foarte vestit.
La acea vreme, tratamentele medicale se bazau exclusiv pe proprietăţile tămăduitoare ale plantelor (unele uitate azi sau dispărute) iar pentru diagnosticare (în lipsa aparaturii imagistice de azi şi a medicinii de laborator), medicii-vraci îşi dezvoltaseră foarte mult capacitatea de percepţie şi interpretare a unor semne vitale: puls, stare tegument, examen gură, ochi, abdomen etc. De exemplu, prin pulsul luat la mână un medic bun putea simţi dacă o femeie are sarcină, ba chiar dacă are sarcină dublă, simţind pulsul fătului sau al feţilor, separat de pulsul mamei.
Revenind la bolnavul cu pricina, întrucât în a 7-a zi de la începerea tratamentului (care s-a făcut la domiciliul pacientului) acesta încă nu se înzdrăvenise mulţumitor, rudele apropiate i-au făcut mult tărăboi medicului, acuzând slaba eficacitate a tratamentului, contestându-I chiar calificarea (aşa cum se întâmplă şi azi cu unii pacienţi nemulţumiţi).
Dar medicul nu s-a supărat ci consultându-şi din nou pacientul a descoperit că acesta îşi permisese în plin tratament să facă diverse abuzuri culinare şi bahice, contrar recomandărilor sale (acele semne vitale proprii consultului l-au dat de gol) ceea ce reclamanţii au trebuit în final să recunoască: se bazaseră în speranţa de însănătoşire doar pe faima medicului. Şi atunci, medicul a scris la intrarea în cabinet următorul afiş: “Jumătate din vindecare o dă medicul, cealaltă jumătate reprezintă contribuţia pacientului!”.
