Dr. Romina Cătuți
Tulburarea de deficit de atenție/hiperactivitate (ADHD) reprezintă o patologie de neurodezvoltare cu debut în copilărie, iar dintre cazurile diagnosticate inițial doar aproximativ 2–3% mențin un tablou clinic relevant în perioada adultă. Este o afecțiune cu impact semnificativ asupra vieții și funcționalității, estimându-se că afectează aproximativ 2,5% din populația adultă la nivel global.
În această boală, interacțiunea dintre factorul genetic, factorii prenatali și influențele de mediu joacă un rol determinant. La adult, stabilirea diagnosticului este adesea îngreunată de suprapunerea semnificativă a simptomatologiei cu alte tulburări psihice mai frecvent recunoscute în practica clinică. Tulburarea de deficit de atenție și hiperactivitate la adulți nu a fost la fel de studiată precum cea diagnosticată în copilărie, în mare parte din cauza dificultăților stabilirii unui diagnostic.
ADHD la adulți – o afecțiune recunoscută tot mai frecvent
Tulburarea de deficit de atenție/hiperactivitate (ADHD) este bine recunoscută în populația pediatrică, fiind descrisă pentru prima dată ca diagnostic clinic în anii 1930; cu toate acestea, interesul științific și clinic s-a orientat progresiv către recunoașterea și managementul terapeutic al tulburării la vârsta adultă.
Particularitățile diagnosticului la femei
Diagnosticul ADHD la femei este adesea întârziat comparativ cu cel la bărbați, iar acestea sunt mai susceptibile de a fi diagnosticate mai târziu în viață. Motivele se datorează faptului că femeile prezintă frecvent simptome predominant de neatenție și mai puține comportamente perturbatoare evidente. Prin urmare, pacienții de sex masculin au o probabilitate mai mare de a fi direcționați către servicii clinice. Totuși, dovezi recente contestă aceste perspective „tradiționale”, sugerând că femeile cu ADHD prezintă simptome de hiperactivitate comparabile cu cele ale bărbaților. Alte studii indică faptul că femeile trebuie să prezinte simptome mai severe și un grad mai mare de afectare funcțională comparativ cu bărbații pentru a fi trimise la o evaluare pentru ADHD.
Prin definiție, tulburarea de deficit de atenție/hiperactivitate (ADHD) debutează în copilărie. În consecință, primul demers clinic constă în evaluarea retrospectivă a statusului psihiatric al pacientului în perioada copilăriei și în stabilirea unui diagnostic retrospectiv de ADHD cu debut în acea perioadă. Diagnosticul trebuie să prezinte anumite caracteristici în ceea ce privește vârsta de debut, durata și prezența în multiple contexte de viață.
Manifestările clinice ale ADHD
Manifestările neatenției sunt numeroase, incluzând dificultatea de concentrare în timpul îndeplinirii unei sarcini, lipsa perseverenței în activități slab motivante, uitarea frecventă, distragerea atenției de către stimuli irelevanți și dezorganizarea. Hiperactivitatea se manifestă prin activitate excesivă, inadecvată; agitație, mișcări repetitive (foială sau bătăi din degete), neliniște sau logoree. Simptomele impulsivității includ luarea deciziilor sau inițierea acțiunilor fără a gândi sau fără a lua în considerare consecințele, dificultăți în a aștepta rândul și comportament intruziv din punct de vedere social.
Particularitățile simptomelor la adulți
Simptomele de bază ale ADHD se pot manifesta diferit la adulți. Hiperactivitatea la adulți se manifestă adesea prin ceea ce pacientul descrie ca ,,neliniște interioară”; supraîncărcarea programului sau incapacitatea de a se relaxa.
Comportamentul impulsiv se poate manifesta prin acțiuni întreprinse fără a gândi sau prin a spune lucruri pe nepregătite, ,,fără filtru’’, cheltuirea excesivă a banilor (sau prea rapidă), punerea imediată în aplicare a planurilor, demisionarea impulsivă, începerea sau încheierea rapidă a relațiilor și dificultatea de a amâna satisfacerea dorințelor sau nevoilor.
Tranziția către serviciile de sănătate mintală pentru adulți
Tranziția de la serviciile comunitare de sănătate mintală pentru copii la serviciile pentru adulți reprezintă o problemă frecventă în managementul ADHD la adulți. Sunt necesare programe specifice pentru a îmbunătăți această tranziție, în special la pacienții cu afecțiuni comorbide, precum tulburarea din spectrul autist, dependențele sau tulburările de conduită.
Profilul cognitiv și trăsăturile de personalitate
Tulburarea de deficit de atenție/hiperactivitate (ADHD) se asociază cu disfuncții cognitive evidente, deși marcate de o variabilitate considerabilă. În schimb, rolul trăsăturilor de personalitate la adulții cu ADHD rămâne insuficient clarificat, nefiind încă stabilit dacă acestea constituie factori predispozanți sau reprezintă manifestări ale tulburării.
La adulții diagnosticați cu ADHD au fost evaluate trăsăturile de personalitate legate de impulsivitate, căutarea senzațiilor și sensibilitatea la recompensă și pedeapsă, o susceptibilitate crescută la plictiseală și hipersensibilitate la recompense. Nevrotismul, Agresivitatea și Valența negativă corelează pozitiv cu simptomele ADHD, în timp ce Conștiinciozitatea prezintă o asociere negativă. De asemenea, Deschiderea s-a dovedit un predictor pozitiv pentru hiperactivitate/impulsivitate și un predictor negativ pentru deficitul de atenție.
Tratamentul ADHD
Acesta include atât intervenții farmacologice, cât și non-farmacologice, adaptate vârstei, severității simptomelor și prezenței comorbidităților. Tratamentul farmacologic are ca primă linie medicamentele stimulante la nivel cerebral și reduc neatenția, hiperactivitatea și impulsivitatea; alternativa farmaceutică non-stimulantă este utilizată în caz de toleranță scăzută sau contraindicații la medicația stimulantă. Monitorizarea atentă a eficacității și a efectelor adverse este însă esențială, fiind necesară evaluarea stării de sănătate a pacientului înainte de începerea tratamentului, în special la nivel cardio-vascular.
Intervențiile non-farmacologice și managementul pe termen lung
Intervențiile non-farmacologice includ psihoeducația pacientului și familiei, terapia cognitiv-comportamentală, antrenamentul abilităților de organizare și management al timpului, strategii de autoreglare și gestionarea comorbidităților. Abordarea combinată este considerată cea mai eficientă, asigurând nu doar reducerea simptomelor, ci și îmbunătățirea funcționării profesionale și sociale pe termen lung.
