58
None
31

Sindromul de tunel carpian: prezentare, diagnostic (1)

     Sindromul de tunel carpian este o afecţiune medicală ce se caracterizează prin compresia nervului median, însoţită de durere, parestezii, anestezii şi hipotonie musculară. Nervul median este unul dintre cei mai importanţi ai membrului superior. Are origine complexă, traiect descendent de-a lungul braţului, antebraţului, pe sub tunelul carpian, până la nivelul mâinii, unde se împarte în ramuri care inervează degetele. Este singurul nerv care trece pe sub tunelul carpian, o structura fibroosoasă situată pe partea palmară a încheieturii mâinii. Tunelul carpian conţine, alături de nervul median, tendoanele muşchilor flexori ai degetelor. Nervul median este responsabil de inervaţia motorie şi senzitivă a primelor trei degete şi a jumătăţii degetului patru. Comprimarea nervului care trece profund de ligamentul transvers carpian determină hipotonia eminenţei tenare a palmei (zona mai proeminentă situată imediat sub degetul mare, pe faţa palmară a mâinii), a unor muşchi flexori ai degetului mare, precum şi afectarea sensibilităţii în teritoriul său de inervaţie. Tunelul carpian este o structură îngustă şi neextensibilă, cu un conţinut dens, astfel că orice modificare de calibru a structurilor care îl traversează va afecta funcţionalitatea nervului. Edemaţierea tendoanelor sau degenerarea lor pot fi cauze frecvente de apariţie a sindromului de tunel carpian prin comprimarea nervului median. Sindromul de tunel carpian poate să apară şi în cadrul unor afecţiuni sistemice de tipul hipotiroidismului, artritei reumatoide, diabetului, dar şi în sarcină, obezitate, în traumatisme sau mişcări repetate ale mâinii şi încheieturii.

     O particularitate a simptomelor apărute în cadrul sindromului de tunel carpian o reprezintă debutul lor nocturn. Se pot folosi orteze ale încheieturii mâinii care menţin mâna într-o poziţie neutră, cu reducerea presiunii asupra nervului median.

     Intervenţia chirurgicală poate fi considerată o opţiune terapeutică foarte utilă, însă la ea se recurge doar dacă simptomele sunt atât de grave încât să afecteze capacitatea de lucru a pacientului şi nu dispar nici chiar după 3-12 luni de tratament conservator: medicamentos şi fizicalkinetic. Chirurgia presupune secţionarea ligamentelor tunelului, ceea ce va reduce semnificativ presiunea din interior, ameliorând simptomele prin îmbunătăţirea conducerii nervoase. Frecvent, tratamentul chirurgical ameliorează semnificativ simptomele.

     Pentru a preveni reapariţia simptomelor sindromului, specialiştii recomandă menţinerea unei greutăţi corporale în limite normale, adoptarea unei diete sănătoase şi echilibrate, efectuarea unui program de exerciţii fizice zilnic, dar şi evitarea menţinerii mâinii în aceeaşi poziţie timp îndelungat, realizarea de pauze frecvente dacă pacientul lucrează mult la calculator, tratament postural prin menţinerea mâinii într-o poziţie neutră, prinderea şi ţinerea obiectelor cu toată mâna, nu doar cu degetele, relaxarea umerilor când mâinile sunt pe lângă corp şi alternarea mâinilor când se realizează mişcări repetate.

     Diagnosticul poate fi stabilit pe baza informaţiilor furnizate de anamneză şi examen fizic, precum manevra Phalen, care resupune flexia uşoara a încheieturii, cu menţinerea acestei poziţii pentru cât mai mult timp - perioadă în care se aşteaptă apariţia simptomelor, testul fiind înregistrat ca pozitiv dacă în 60 de secunde de menţinere a încheieturii mâinii în flexie apar amorţeală, furnicaturi în teritoriul de distribuţie al nervului median; cu cât simptomele apar mai repede cu atât se consideră că boala este mai avansată. De asemenea, testul Durkan sau testul de compresie carpiană constă în aplicarea presiunii pe palmă, peste nerv, timp de 30 de secunde, pentru a declanşa simptomele şi semnul Tinel - un semn clasic care apare în afecţiunile caracterizate prin iritarea nervilor şi se realizează prin ciupirea uşoară a tegumentului deasupra retinaculului flexorilor pentru a stimula apariţia unei senzaţii de înţepătură în teritoriul de distribuţie al nervului. Pacientul poate fi rugat să completeze şi o diagramă, pentru a arăta exact unde simte amorţeala şi durerea. De asemenea, se adaugă şi rezultatele investigaţiilor paraclinice de specialitate, precum electromiograma şi teste de conducere nervoasă. Electromiografia este o tehnică de evaluare şi înregistrare a stimulării musculare, ea detectând potenţialul electric generat în muşchi, în repaus sau în stare activă. Studiile de conducere nervoasă se realizează pentru aprecierea unor simptome precum parestezii, amorţeli, slăbiciune musculară şi evaluează conducerea electrică prin nervii senzitivi şi motori ai organismului. Examenul radiologic este indicat pentru a exclude alte cauze care pot explica simptomele, cum ar fi traumatisme osoase, fracturi, excrescenţe osoase localizate în oasele carpului, artroza, şi chiar tumori care se extind în tunelul carpian. Ecografia entezomioarticulară oferă informaţii despre nervul median, cum ar fi dimensiunile acestuia, integritatea anatomică, relaţia cu structurile din jur. Examenul RMN poate evidenţia existenţa unor edeme locale, îngustărilor de tunel carpian, precum şi problemelor de circulaţie în interiorul tunelului carpian. Diagnosticul sindromului de tunel carpian se stabileşte însă cu certitudine în funcţie de rezultatele obţinute la investigaţiile electrofiziologice.

Comentarii


Pentru a putea preveni atacurile de securitate de tip spam, avem nevoie să stocăm datele pe care le-ați introdus și ip-ul dumneavoastră în baza de date. Aceste date nu vor fi folosite în alte scopuri decat prevenirea atacurilor. Sunteți de acord să stocăm aceste date ?
Notă : Comentariile pot fi adăugate doar în cazul în care v-ați dat acordul pentru stocarea datelor

Introduceti textul din imagine
captcha